Post Mortem

Nu facem decat sa ne atasam. De orice prindem. O imagine, un vis, o speranta, o alta fiinta, fie ea rationala sau nu. Nu reusim decat sa sfarsim intr-o tristite cauzata de moartea…absenta ideii de mai bine de care ne “spanzurasem”. De teama de a nu fii raniti, desconsiderati sau chiar respinsi, avem obiceiul de a ne agata de un dram de bucurie adusa din partea unei vietati; Pentru unii un caine, o pisica, o pasare sau de ce nu, necuvantatorii pesti. Ii personificam atat de mult incat ajungem sa vedem in ei, la ei diferite calitati omenesti ce suplinesc nevoia de afectiune umana. Le dam nume, ii inzestram cu obiceiuri, ii culcam in acelasi pat cu noi, pe biroul nostru, in acvariul din bucutarie. Ai nevoie …stii clar ca o sa fie acolo, negresit, nejudecandu-te pentru spusele, sau faptele tale, o sa-ti fie aproape in nestiinta lor chiar si atunci cand nefericit fiind, o sa-i respingi si pe ei.

As putea sa incep cu “ a fost odata” …sau…diferite formule pe care le veti intelege ca substituind incipitul unei povestiri. Povestirea…amintirea mea.

Am fost dintotdeuna o iubitoare de animale, iubirea intelegand-o pe parcursul celor 19 ani In diferite moduri si diverse stadii ale dezvoltarii mele. Mi-am dorit mereu un animalut …poate doar din nevoia de a fii ca ceilalti sau poate din dragoste adevarata fata de aceste fapturi care mi-au devenit pe parcurs mai mult decat animale de companie. Din pacate…am primit foarte tarziu un papagal de care m-am atasat foarte tare dar care nu a reprezentat decat un pas catre ceea ce au aveam sa numesc mai tarziu “parte din mine” . Venirea lui mi-a adus ulterior un catelus pe care , paradoxal, parintii mei l-au acceptat dar nu au putut recunoaste niciodata ca ei au fost cei care l-au iubit cel mai mult . Povestea este trista si lunga si va trebui sa o rezum la cateva randuri pentru ca nu reusesc decat sa-mi fac foarte mult rau si sa retraiesc amintiri foarte frumoasa dar dureroase. Conjunctura a fost de asa natura incat a crescut “asaltat” din diferite parti de multe personalitati si caractere. A reusit sa preia de la fiecare si calitati si defecte. A fost un fel de “oglinda” a familiei in care am refuzat sa ne recunoastem. Obisnuia , ca toti cainii de altfel, sa “absoarba” toate energiile negative ce se desfasurau in cadrul acestui grup din dorinta lui primara de a face bine…de a-si recompense stapanul pentru grija/ iubirea pe care i-o arata, pentru faptul ca are unde sa doarma si ce sa manance. Nu pot nici acum sa nu ma blamez pentru toata rautatea pe care i-am transmis-o si el a fost nevoit sa o preia, nu pot nici acum sa ma linistesc si sa-mi spun ca nu e vina mea. Am continuat sa cred asta din momentul in care…

Acum nu mai e. A plecat la fel de repede cum a venit, poate chiar mai repede, nedandu-mi sansa sa-mi iau la revedere sau sa ma impac cu gandul ca nu va mai fii aici, suport psihic si moral pentru toate nevoile mele. Imi lipseste. Am investit atat de mult in el, a fost fiinta in care am dorit si am putut sa imi pun toate sentimentele fara frica de a fii ranita sau respinsa. A tinut locul unui om, unui confident, unui prieten. Am reusit sa ma atasez de el mai mult decat de un om. Din dorinta de a face tuturor bine si de a multumi , a reusit decat sa greseasca catastrofal, iar urmarea…

Cand a plecat a luat cu el toate investiile mele sentimentale, sufletesti, spirituale, toate secretele-mi si m-a lasat goala pe dinauntru. Nu cred ca exista zi in care sa nu ma gandesc la el sau sa vad un lucru care sa-mi aminteasca de el. Nu as putea niciodata sa-l inlocuiesc sau sa-I suplinesc prezenta prin diferite activitati.

Personaj aparent absent…mai degraba invizibil dar present a fost intotdeauna papagalul care acum a ajuns la o varsta foarte inaintata pentru cei din rasa lui. Ma condemn si pentru faptul ca l-am ignorat pe el …ca am uitat ce bucurie mi-a adus cand a aparut. Uitasem ca stie sa se dea peste cap si sa faca tot felul de giumbuslucuri care obisnuiau sa ma amuze cu ani in urma. E foarte bolnav. Urmeaza sa-l pierd si pe el. Ma gandeam sa public postarea asta undeva dupa ce avea sa moara si batranul Coco dar consider ca va face mult mai mult bine acum, cand inca mai este in viata pentru ca nu vreau sa fie privita ca o postare de regret, cu dezamagiri ci mai degraba o dovada a faptului ca …stiu…suna a cliseu, nu ne dam seama de ce avem decat atunci cand pierdem lucrul ala…persoana, fiinta aceea. Multi ma vor considera mizantropa sau in multe alte feluri la care momentan nu ma pot gandi. Nu se compara “pierderea” aceasta cu pierderea unui om su durerea mea…cu durerea aceea. Nu-mi doresc sa fi stiut cum e sa pierzi pe cineva drag. Probabil asta este inca o alta menire pe care animalele o au..si anume sa ne pregateasca pentru o astfel de situatie. Am inceput sa deviez in incercarea de a ma face inteleasa cat pot de bine. Am foarte multe idei in cap si ma tem sa nu le pierd, dar pana la sfarsitul propozitiei aceasta le voi fi pierdut deja. Nu pot sa zic “ Beneficiati de ce aveti !!!” , cer o intepretare…sau o adaptare subiectiva in cazul oricaruia dintre voi. Fie ca e animal, fie ca e om sau obiect.

Ma tem ca as putea ramane si fara batranul Coco, ma tem de starea mea dupa o posibila moarte a acestuia, ma tem ca iar voi incepe sa ma invinovatesc pentru diferite situatii in care as fii putut actiona diferit sau pe care as fii putut sa le privesc in alt mod.

Cred ca mi-ar placea sa uit geamul deschis ..si usa de la colivia lui astfel incat sa se faca nevazut si sa nu stiu…sau sa fiu de fata cand isi va “lua zborul “ definitiv. As fi vrut sa pot sa-I ofer libertatea adevarata si acum regret faptul ca l-am cumparat in prima instanta. Locul lui nu e intr-o colivie nenorocita iar aripile nu ar trebui sa I se desfaca doar in anumite intervale prestabilite de timp. Noi suntem condamnati sa fim liberi iar pe ei …i-am condamnat sa fie inchisi spre distractia noastra.

Nu stiu cum sa inchei...