Un capitol incheiat, altele in pregatire...

Ma gandesc ca in ultima perioada, am incetat sa imi mai ascult gandurile. Crezand ce e decat o problema de comunicare cu ceilalti ( ei ma intreaba ce am, eu SINCER nu stiu ce sa spun ) , am ignorat-o. Acum incerc eu sa ma gandesc la orice, si nu reusesc, sau daca reusesc, uit imediat iar apoi mintea mea se albeste. Mi-e foarte usor, sa citesc, sa ascult, sa judec in tacere, sa NU-mi dau cu parerea iar apoi sa tac. Pentru ca mi-e frica sa nu ranesc pe cineva prin ceea ce zic. Mintea mea a luat-o razna, vad lucrurile foarte deformat. Vreau liniste si simt ca pot sa creez. Ceva. Orice. Imi vine sa pictez sau sa cant sau sa tai ziare si sa le lipesc dragut. Curios...cu cata usuritate reuseam sa leg inainte cateva propozitii si sa realizez un post - mai simplu sau din contra mai complex si greu de inteles- atat de greu imi e acum cand nu stiu nici macar ce vreau sa spun. Sau sa realizez. Mi-a facut rau ca n-am mai destainuit simtirile si trairile de pana acum. Ma simt coplesita de absolut tot ce inseamna existenta. Sunt putin depresiva si tematoare. NU am pic de curaj. O sa continui sa scriu, de fapt...o sa reincep , o sa reincerc sa-mi pun gandurile din nou in jurnalul asta electronic , fie ca sunt niste idiotenii , fie ca sunt idei destepte...poate intr-un sfarsit imi dau seama unde e "caramida " lipsa. Trebuie sa fac ceva si sa ma regasesc, pentru ca nu ma mai recunosc.